Legenda florilor de camp
Articol oferit de Trimite Flori in Romania

Se povesteşte că demult, tare demult, pe vremea când pe pământ se aflau zâne, unele din florile pe care le vedem pe câmp ar fi fost flăcăi şi fete. Un blestem aprig i-a preschimbat în flori, cu neputinţă de a mai fi ce au fost odată.
Pe vremea aceea era tare frumos în satele noastre. Erau multe fete şi flăcăi care-şi ajutau părinţii la munca câmpului. Pe atunci era o mare ruşine să-ţi părăseşti satul, plecând pe aiurea la muncă.
Toată săptămâna munceau cu mic cu mare, de când se revărsau zorile şi până apunea soarele. Iubeau pământul străbun şi-l munceau cu drag, toamna culegând roade bogate.
Duminica era zi de odihnă.Dimineaţa şi-o petrecea cu gătelile.
După-amiaza, jos la marginea satului, se strângeau de la copiii purtaţi în braţe până la moşnegii fără un dinte în gură şi se veseleau la jocul satului.Cei bătrâni făceau roată şi, gândind la vremea trecută, priveau la acei tineri care se învârteau în joc ca sfârleaza.
Într-o duminică, când jocul era în toi şi veselia mai aprigă, numai ce se văzură venind o ceată de fete străine, frumoase ca stelele... Veneau încet, legănându-se ca lanul în bătaia vântului, şi fără vorbă se prinseră în joc alături de flăcăii satului. Fetele din sat, roşii ca macii, şi-au plecat capul în jos şi s-au tras pe margine. Priveau triste la dragii lor care jucau privind cu drag la fetele străine. Ce-i drept, erau frumoase cum nu mai văzuse satul.
Jocul părea nesfârşit. Fetele străine erau neobosite la joc. Fetele din sat începură a şuşoti...
 - Da' cine or fi astea, de au venit fără să fie chemate? Oricum noi suntem în plus.
 Una câte una fetele au plecat de la joc, au plecat şi cei bătrâni, rămânând numai ceteraşii cu flăcăii satului şi fetele străine.Când noaptea începu să-şi ţese pânza ei întunecată, fetele străine s-au desprins din joc, lăsându-i pe flăcăi ameţiţi de vârtejul jocului şi au plecat după cum au venit. Când s-au dezmeticit şi s-au văzut singuri, au plecat şi ei spre casele lor. Nedumeriţi de cele întâmplate, se întrebau unul pe altul:
- Da' bine, măi fraţilor, cine or fost fetele cele mândre cu care am jucat de s-au rupt nojiţele  la opinci?!
 - Da' cine ştie? Atâta vă spun, că nu-i lucru curat ele.
 - Eu cred că-s ielele nebunele.
- Da' taci măi, că alea umblă numai noaptea!
Flăcăul cel drag fetei cu ochi albaştri şi păr bălai mergea posomorât, îi era ciudă că se lăsase vrăjit de fata străină, uitând de draga lui.
Toată săptămâna ce-a urmat au lucrat flăcăii şi fetele din sat la secerişul grâului. Erau trişti şi unii şi alţii, nu se mai auzea ca în alte dăţi râsete şi voie bună, nu se mai auzea cântece de dor sau doina de jale. Se auzea numai hârşâitul secerei tăind spicele de grâu. Din când în când un oftat spinteca tăcerea. Flăcăii s-ar fi împăcat repede cu fetele, dar ele erau supărate rău, nu le aruncau nici măcar o privire.
Inima fetei cu păr bălai lăcrima de dorul iubitului. Aplecată asupra lucrului, arunca priviri furişe spre flăcău. S-au hotărât ele ca numai duminica la joc să se împace cu flăcăii.
Zilele au trecut parcă-n zbor, şi iată duminica la rând. În poiana cea frumoasă s-a adunat ca de obicei tot satul. Fetele au venit mai gătite ca niciodată. La început au făcut pe supăratele, mai apoi s-au lăsat ademenite de flăcăi şi s-au prins în joc alături de ei. După o învârtită bună,  ceteraşii au tăcut pentru a-şi trage sufletul. Flăcăii şi-au  trecut mâna după mijlocul fetei dragi şi s-au dat la o parte, şoptindu-le la ureche. Fetele ascultau cu obrajii îmbujoraţi la vorbele lor. Când totul părea  venit pe calea cea bună, numai  ce se iviră ca din văzduh fetele străine. La ivirea lor, muzica se auzi cântând, flăcăii îşi lăsară mândruţele în părăsire şi se alăturară celor străine, iar jocul începu mai cu foc ca rândul trecut.
Asta era prea de tot. Ca la  comandă, toţi  sătenii părăsiră poiana, îndreptându-se spre casele lor. Fata cu păr bălai zise alteia:
- Tu, soră, ştii cine sunt frumoasele străine?
- Nu, de unde să ştiu? răspunse aceasta cu năduf.
- Sunt zâne, le-am văzut condurii de nestemate, numai zânele poartă aşa încălţări. Eu am să plec s-o caut pe Crăiasa lor, să-i spun ce fac ele.
- E uşor de spus că pleci, dar unde dai tu de Crăiasa lor?
- Am auzit spunându-se că în vârful muntelui la poalele căruia ne aflăm, se află un castel măreţ şi în el locuieşte Crăiasa zânelor.
- Am să vin şi eu cu tine, amândouă răzbim mai uşor.
Cele două fete, în loc să meargă spre casă, s-au îndreptat spre muntele  înalt al cărui vârf dădea în nori. Au mers ele, cu pas repejor, pe cărări neumblate, prin locuri pustii, pe cărări înguste de ziceai că acum, acum se prăvale în prăpastia fără fund. Încălţările li se făcură ferfeliţă, picioarele numai răni, nu le mai ascultau. Oboseala pusese stăpânire pe ele, le chinuia foamea şi mai mult setea. Până în vârful muntelui  nu mai era mult de mers. Deodată se lăsă o ceaţă deasă, de nu vedeai la un pas. Fetele se strânseră una în alta, şi nu se mai mişcară din loc de teamă să nu se rătăcească. Când deznădejdea era mai mare, se ivi lângă ele o capră  neagră.
 Urcaţi-vă în spinarea mea. Am să vă duc eu la Crăiasă.Singure nu veţi ajunge niciodată.
Cu mirarea în priviri, fetele încălecară şi cât te-ai şterge la ochi ajunseră în faţa unui palat nemai văzut. La intrare se afla o femeie de o neasemuită frumuseţe şi pe chipul bine conturat se citea o nemărginită bunătate, în spatele ei se aflau  fetele străine ce veneau la joc. Cu glas blând Crăiasa le întrebă pe fete:
Cine sunteţi voi şi ce necaz mare v-a mânat la mine?
Fata cu păr bălai se apropie de Crăiasă, îngenunche şi-i povesti  necazul ce le-a mânat până în vârful muntelui. Când au terminat, Crăiasa s-a răsucit spre zâne şi, mâniată foc, le-a întrebat dacă-i adevărat ce spun fetele. Neputând tăgădui, ele au lăsat privirea în jos, fără să mai răspundă.
Dacă e adevărat, pentru că mi-aţi nesocotit porunca şi v-aţi amestecat cu oamenii de rând, am să vă pedepsesc aspru. Voi două încălecaţi capra şi mergeţi cu bine. De zâne am eu grijă.
Le duse Crăiasa pe zâne şi le închise în turnul palatului.
Au stat zânele cât au stat închise, Crăiasa parcă uitase de ele. Le ardeau călcâiele după joc. Într-o duminică s-au hotărât  să nesocotească porunca Crăiesei, crezând că ea nu va afla. S-au preschimbat în porumbiţe, au ieşit pe fereastra turnului şi s-au dus la joc. Dar Crăiasa a prins de veste şi s-a înfuriat rău.
S-a urcat într-o caleaşcă trasă de cai înaripaţi şi-a coborât  în poiana unde se aflau zânele  şi flăcăii satului. Cu o nuieluşe fermecată făcu un semn asupra lor. Pe loc zânele şi flăcăii se preschimbară  în flori frumoase de toate culorile. Crăiasa plecă spre palatul ei. Ceteraşii văzând cele întâmplate, au   alergat în sat şi-au povestit oamenilor. La început oameni n-au crezut, dar venind în poiană au găsit-o plină cu flori.